povestea partea 21

era o zi ca oricare alta. caii nechezau undeva in departare si zorii zilei se faceau nevazuti lasand locul unui soare trist, parca obligat sa apara impotriva vointei sale. O neliniste nefireasca il apasa, si in urma degetelor sale o roua simpla punea stapanire pe copertile caietului vechi cu coperti din piele.

aseza caietul tulburat pe masuta de langa el, si realiza ca citise toata noaptea fara oprire. cuvintele ii rasunau inca intre urechi si nu isi dadea seama unde vazuse prima oara rasaritul.

Ochii ei ii pertubau gandurile, si amintirea ploapelor ei apasate pe buzele lui il facea sa isi doreasca un nou inceput. Ar fi vrut ca ea sa apara langa el si sa ii spuna, “i’ve come to take you home!”. but no such thing was possible. oarecum, acum, departe de civilizatia care il refuzase, isi dorea sa afle de ce. de ce timpul e atat de nerabdator, sau de ce cuvintele nu se termina niciodata cand sunt puse in fraza de razbunare.

mania lui se estompase de-alungul anilor si un mare gol il umpluse acum. se simtea gardianul unei pesteri, care odata fusese sufletul lui. se hranea cu amintiri. amintiri legate cu rauri de sange si prea putine imbratisari, prea putine saruturi. oare putea marea sa stearga toate astea? oare puteau valurile sa spele toata ura asta uscata pe el?

se ridica din sezlong si descheie halatul. il lasa sa cada natural pe punte si isi atinti privirea doar catre orizontul nesfarsit, drept aproape mecanic in fata lui.

undeva acolo, dincolo de mare, pleoapele ei spuneau altcuiva noapte buna.

there was once a dream..

and it is no more. and new dreams shall take its stead. but when one dream goes away, never to return, what does really die? this dirt, this earth is the same as the one there. just dustier and more cripled. now we are free. and we shall meet again. but not yet. there is tobacco in my weins and red wine. and there are thoughts. and whispers. to the ear of the world. a friend who nurtures a flute, and distant piano. by the end of this night, the last boat had sailed. and the last fire had been lit. and in that second of darkness the smoke will write one more story for the night sky. rest my friend. put some more rocks by the fire, light a pipe, tend to the horses and wait for sunrise.

povestea partea a 20-a

era o zi frumoasa. soarele cald de provence se risipea in reflexia apei..yacht-ul se legana usor, ca o frunza in vant, intr-o mare calma..era insorat dar nu era foarte cald..deveni evident cand simti ca ii inghetasera picioarele pe perna alba..cerul era perfect..un vant plapand dar serios ii umfla pantalonii de in, racorind pielea..paharul de hennessy paradis se legana usor langa el..avea in mana caietul de piele, moale ca o mana calda intr-o noapte de iarna.

tocul era vechi dar plin de povete. il avusese peste tot, de la inceput..avea inca urmele miilor de kilometri si sutelor de pagini. cerneala lui preferata, Caran d’Ache Grand Canyon Brown, inca nu se uscase complet pe hartia facuta manual. era ceva intim sa scrii pe o hartie facuta manual. ceva vechi, ceva pritenesc si atat de aproape de inima lui. mai scrise o singura fraza, lasand cuvintele sa curga pe hartie ca o confesiune “hm..ar putea fi chiar povestea mea..” privi in departare, dincolo de cassis, ganditor..se intorcea acasa. acolo unde isi lasase de mult visele sa creasca, la umbra unui platan batran..spera sa fie inca acolo, si spera sa ii spuna ce s-a intamplat..cum au trecut anii peste amandoi, si cum timpul a ramas acelasi prieten mut atat de sincer. ar fi putut sa ramana acolo saptamani fara sir, si sa nu se miste, si zgomotul frunzelor mangaiate de vant ar fi fost hrana suficienta pentru el..

inchise caietul cu inima impacata..potrivi paginile razlete si pozele vechi cu atentie, si lega siretul de piele, numai dupa ce il trecu de doua ori in jurul pielii moi. puse caietul in cutia de lemn cu grifon, inchise sticluta de cerneala , si tocul si le potrivi pe toate in aceeasi cutie, si privind catargul inaltat catre cer, sorbi o gura din pahar privind zambitor inainte.

furtuna trecuse si acum nu mai era decat un cer senin, o poveste inchisa intre foi moi de piele si un yacht alb cu panze mari ce se taraia lenes prin mediterana..

lasa o mana sa atinga marea, si furnicaturile apei ii trezira atatea amintiri..un zambet simplu dar puternic se contura prin barba deasa, de marinar impacat cu marea. undeva in departare se auzi un clopot de biserica..in orasul de pe malul marii, pescarii se strangeau catre biserica..iar el, in mijlocul pustietatii, isi aminti de mareata catedrala a marii..ar fi vrut sa se ridice si sa puna un disc..dar intr-un fel asta ar fi masacrat sinceritatea momentului..

in mijlocul reveriei propriei constiinte, o umbra se contura din celalalt capat al vasului…o umbra coborata parca din impreunarea marii cu soarele..o umbra ce se apropia, diafana..infasurata intr-o panza translucida, incununata de parul negru taciune..

maalih se aproprie sfioasa, si fara nici un cuvant se incolaci langa el. hennessey-ul avea culoarea ambrei, si sclipea ca o nestemata in soare. pielea ei moale ii mangaia buricele degetelor si in ochii lui inchisi se linisteau uragane..

era un capat de vis..un zbor de fluture si fete de masa umflate de vant in sicilia vara. era un lan de lavanda si o fantana limpede in padure..

era liniste. cum marea nu a avut niciodata.

povestea partea a 19-a

la capatul holului era o camera mica, ale carei ferestre dadeau catre strada mare, unde vara se organizau parade colorate. langa baie era un dormitor romantic, decorat rennaissance, cu un imens candelabru de cristal si flori albe dimineata pe masuta de toaleta. intre dormitor si living era camera de studiu, in coltul caruia tronau violoncelul si saxofonul. pe un scaun langa intrare erau cateva carti ratacite probabil in drum spre biblioteca mare, a carei usa se ghicea intr-un colt. dincolo de biblioteca era bucataria, mare si destul de primitoare, cu masa mare si colectia de discuri. dincolo de discuri era o mica gradina cu mirodenii si imediat langa ea o cantitate impresionanta de Chateauneuf du Pape, rosu ca sangele. Langa iesirea din bucatarie era livingul, destul de mare si incarcat de discuri, dvd-uri si reviste, cu locuri cochete in cate un colt de canapea unde odata de mult incapeau picioarele ei.

iar el in usa, privind neincrezator in urma. Trecu inca o data cu privirea peste tot, din cadrul usii, isi aminti picioarele goale alergand pe hol..Adio Paris..trist ca un cantec de revolutie. era timpul sa plece.

trase usa cu putere, incuie de doua ori si incepu sa coboare nesigur scarile. ajuns la parter, isi potrivi palaria de fetru, isi stranse fularul, ridica gulerul de la palton si iesi in strada, in vant si burnita..era pe inserat si nimeni nu observa umbra trista care se strecura din cladire, poate doar scanteirea inelului cu grifon de pe mana sa dreapta. cateva strazi mai incolo deja amintirea lui era pierduta, de alti pasi grabiti in pavimentul umed, peste care urmau sa se astearna ani de uitare.

in vitrina unui magazin un mos craciun mecanic dadea din maini, intr-un loop idiot.

soundtrack:

povestea partea a 18-a

bateau vanturi dinspre nord-est. le simtea respirand sub mana lui. padurea era deasa.  deasa ca o matase neagra de doliu. pluteau frunze intre trunchiuri si pasii se auzeau silentios pasind peste capatul vietii. varful argintat al bastonului impungea pamantul aproape cu ura. pasea pe o carare lasata neingrijita. din cand in cand in stanga si dreapta cavaleri medievali impietriti salutau timpurile creatiei lor. se lasa noaptea, si in urma lui veneau faclii aprinse, purtate intr-un dans pagan. paul aprindea in liniste ofrandele cavalerilor.

in capatul cararii era o constructie veche din piatra. scari monumentale in elipse perfecte plecau in stanga si dreapta impreunandu-se deasupra coronamentului, in preajma norilor. cladirea avea o singura intrare vizibila, in captul scarilor. o singura deschidere in monolitul de piatra, sus, mai sus decat salcamii. incepu sa urce pe partea dreapta, ciocnind cu bastonul in treptele vechi, napadite de muschi. cladire impartea un perete cu o stanca inalta, cu pereti abrupti si amenintatori. mult timp multi se intrbasera ce rol avea acest mausoleu nefolosit unde nu salasuise niciodata nici un rege..

urcusul se apropria de sfarsit si el putea vedea in urma sa faclaiile aprinse , palpaind in noapte. sus il astepta usa grea din otel, pe care era impietrit pentru eternitate capul grifonului. cele 2 aripi se deschideau in cele 2 foi ale portii, amenintatoare si totusi mult prea familiare. acelasi grifon imbodobea manerul bastonului, iar intalnirea dintre acesta si usa parea a fi doar o alta intalnire de familie. prea mult timp trecuser de cand nimeni nu mai impinsese usile grele..de prea mult timp lumina lunii nu mai luminase inauntru ..respira greu..atat urcusul cat si anticipatia il macinau, ingreunandu-i miscarile.

se opri cateva secunde in fata grifonului, si isi sprijini capul de botul acestuia, ganditor..ar fi vrut o tigara, o pipa..tutun..avea nevoie. ceva din mijlocul fiintei lui urla dupa viciul prea bine cunoscut. isi facu curaj si apuca cele doua manere masive din otel..o singura fortare, si cele doua usi, parca manate de o forta nevazuta se deschisera, dezvaluind o incapere mare intunecata.  auzi pasii lui Paul ajuns in capul scarii si intinse mana dupa faclie.

“Ramai aici” ii spuse..

lua faclia si se avantura inauntru, singur, nebun intr-o sfera de lumina palpainda, care refuza sa patrunda intunericul camerei, ramand strans impreuna cu el. trecu de alte doua usi, si ajunse intr-o camera mai mica..in mijlocul camerei era un sarcofag, simplu din granit negru, pe al carui capac era grifonul cu aripile stranse si capul plecat. intre varfurile aripilor era scris un singur cuvant “father” sapat in caractere gotice, adanci ..

potrivi faclia intr-un suport, si se aproprie de sarcofag. la unul dintre capete era un mecanism invechit, cu urme de bronz pe alocuri. o manivela parea sa puna totul in miscare si fara ezitare, o trase. zgomote lugubre umplura incaperea si capacul de granit incepu sa se miste usor catre lateral..facu cativa pasi inapoi si lua faclia..se apropia sfios de sarcofagul aproape descoperit..brusc ii venira in minte amintiri de demult, de cand era doar un copil..aceeasi locatie, ceva mai multi oameni..si lumina. era mult mai multa lumina. sicriul greu de plumb era adus pe brate de 13 oameni, intocmai cu cutumele familiei..era liniste atunci..multa liniste..cineva, un necunoscut ii oferise atunci inelul simplu cu grifon pe care il purta cu sfintenie pana azi.. ii fusese mare la inceput si il purtase in jurul gatului, dar de mai bine de 25 de ani il purta la mana dreapta pe inelar. cineva ii spusese ca era o traditie, de pe vremea cavalerilor, ca atunci cand tii sabia in fata dusmanului, el sa vada grifonul de pe degetul tau si sa stie, fara urma de indoiala, cine il trimite in iad..

era la doar cativa pasi de sarcofag acum..putea sa vada clar capacul siciriului, cu acelasi grifon indoliat gravat in dreptul capului. siciriul era rece, foarte rece si mana lui simti un fior de mult uitat la atingerea suruburilor..

Paul isi aprinse o tigara. era singur, batea vantul si in capul sau erau doar crampeie din conversatia ce avuses loc cateva ore mai devreme in biblioteca mare a chateau-ului. musafirul era un necunoscut, sosit neanuntat dar mai ales, aparent nedorit. fusese primit si expediat cateva minute mai tarziu, in urlete. singura fraza care ii ramases in minte era ceva ce ii spusese strainul cand pleca: ” nu poti schimba trecutul, nici macar el nu poate”..era ciudat. cateva ore mai tarziu, se trezi chemat si ii fusese poruncit sa pregateasca 2 cai. “vom merge la capatul padurii, sa iei niste faclii”..si acum iata-i aici, tarziu in noapte, doar ei si urletele padurii..ii paru rau ca lasasera caii atat de departe, dar asa a fost sa fie..

auzi pasi si se intoarse catre intrarea in mausoleu. aceeasi umbra de lumina calatorea catre el..ajuns in pragul intrarii, ii spuse:

“e gol paul, sicriul e gol”

m vs g

at the end of this road

the gates of hell

heaven and earth

stand shattered

in front

of the rider

he is dressed in

velvet

black thoughts

ravaging his mind

the horse is

steady at his

feet

and in the shadows

the world begins

walk free

the horse was

whispered

and the man left

alone, put down

his robe

his dreams and

knife

above his heart

pinched his

voice

and called this

god

to act upon

his promises

and lies

the blade was sharp

and accustomed

to blood

the man was

dead

naked

and red

with blood

the god

was just

not

late night dozing off

nu pot sa dorm. motanul e la locul lui, muzica e blanda in surdina si cana de cafea ma tulbura la nari..abureste langa mine amagind ochii ce nu vor sa doarma. sunt obosit. si plictisit, si nervos.

flacara scapata, un zgomot cunoscut si valatucii de fum. intotdeauna noaptea mi-a placut sa aud sfaraitul tutunului in tigara. e ceva in sfaraiala aia de noapte tarzie care imi aduce aminte de toate noptile in care mai sfaraia o tigara..agatat de o fereastra, transbordandu-mi sufletul prin telefon, in curtea casei dupa colt aprinzand un acum defunct bastos, in curtea din franta singur in iarba. noaptea e un lucru magic.

jazz du nuit, jazz du jour. motanul se zvarcoleste. viseaza. afara orasul doarme si nu se aude decat vantul in pomi..visam o locuinta boema in paris..un loft dupa inima mea..

o sena pierduta intr-o maree de peisaje nocturne ratacite intre cheiurile reci..pana la urma unde duc toate astea?

mi-am mai aprins una..sa imi aduca aminte de trecut. kent lung si camel lights se bat pe aerul din camera..in spuma de mare inca sta infipt un kent..mi se inchid pleoapele..noapte buna!

povestea partea a 17-a

era o dimineata oarecare de ianuarie, acum cativa ani. lumea lui era demult pustie, si doar motanul alb mai mangaia usa de la intrare. era in fotoliu si asculta stirile. cumparase de la un mos nebun un radio vechi, foarte vechi, model 1939 care facuse razboiul si care inca purta urmele nervilor familiei de-a lungul anilor. zacea aproape complet mancat de carii intro-o pivnita fara sanse prea mari de-si mai incalzi lampile vreodata. restaurarea dura cateva luni, si facuse mare parte singur, in linistea aterierului de tamplarie al proprietatii. nimic nou, doar urmele aceleiasi pustietati pe care o simtea oriunde in jurul lui. domeniile regale, 39..un vin de capatai in rezerva personala..vin si voci ce pareau transpuse de o mana invizibila direct in intimitatea lui, pe care o invadau cu maini flamande de atingerea omului..il gadila mirosul din pahar, dar nu gasea energia necesara sa il ridice..

intr-un final se ridica, lua paharul si deschise laptopul. astepta ceva, un semn, o scrisoare ratacita. un raspuns. ii scrisese ultima oara acum mai bine de 7 ani, intr-o noapte pustiita de luna si stele, cand zacea in fata focului in bucatarie, doar el si hennessey. Nu era nimic, doar spam si nelipsitele rapoarte de la diversele afaceri..era plictisit, plictisit de propria izolare. dar nu ar fi schimbat asta pentru nimic in lume. lua pipa de pe birou, si cauta in sertar cutia cu tutun..era timpul pentru el si pentru noapte.

afara nu era nici frig nici cald. doar o urma de temperatura cat sa iti aduca aminte ca traiesti. iesi pe usa mare catre gradina, in mocasini si halat, tinand intr-o mana paharul si-n cealalta pipa. de cand se stia adora sa stea iarna afara si sa vorbeasca, sa petreaca lumea, uneori singur, uneori in doi. era ceva in racoarea noptii de iarna, in pustietatea alba lovita doar de luna, in tremuratul inerent, era ceva sincer in oameni. cele mai placute conversatii le purtase in asemenea circumstante, cele mai placute conversatii cu ea, deasemenea..

isi aducea aminte cu placere, de ea, prima lui dragoste. ii desparteau atatea azi, si abia daca mai apucau sa vorbeasca de aniversari si alte situatii sterile..nu mai era vocea suava care calma orice durere ori sentimentul nervos al unei realitati furate vietii. era doar normalitate si nu ura nimic mai mult. normalitatea, banalul si neputinta, pacatele omenesti cele mai grave. privea in gol si paharul se golea tremurand, fara urma de remuscare. merlot. cum nu se poate mai sincer. ii placeau vinurile sincere, care nu te mint, care te apasa..

casa era mare, mult prea mare pentru el. dar nu vroia in nici un fel sa renunte. isi dorise asta toata viata. micul lui chateau, departe de tot ce inseamna civilizatie, departe de obligatii si fete inerte ce il enervau. era doar el, si piatra. vechi amandoi, si in mare nevoie de restaurare. si-ar fi dorit sa fie septembrie. septembrie bland, septembrie cu recolta.

il pisca fata. se pornise vantul si cantece pagane zburau in jurul lui in cautarea druizilor. era 2 deja, si si-ar fi dorit sa doarma. dar nu il lasau cuvintele ce ii zburau, molestandului creierul si somnul. intrebari ce nu aveau nici capat nici inceput..doar un lung sarpe incolacit intre el si lume, ce isi musca pofticios coada, intorcand mereul zambetele in palme.

isi mangaie fata si hotari ca trebuie sa se rada. candva. nu acum. intra in sala de bal mare, si scotocind intr-o cutie isi scoase vinilul cu missipi delta blues, si potrivind acul, incepu sa anticipeze deja harmonica lovind direct in insomnia lui..poate ar fi fost mai bine sa ea hennessy-ul pe old no 7..dar tennesse era departe, si butoaiele de stejar si mai departe..avea chef sa priveasca rasaritul pe malul lacului. undeva departe pe celalalt mal, luminile italienesti incepura sa dispara..din cand in cand un zvon departat se transforma in tremur si pornea zbor de pasari. cu toate astea era iarna. si degetele deja ii amortisera, la fel ca si gandurile.

partea a 16-a

urca singur, ajutat doar de baston. iarba se culca sub picioarele lui, ca multimea deschizand calea unui erou intors din batalie. se intreba daca cineva observase vreodata ca eroii devin in genere eroi dupa ce mor, sunt tradati si batjocoriti public..dar nu era asta important acum. mirosul de cimbru era puternic, aproape la fel de puternic cum si-l amintea. acesta era locul copilariei lui, pierdute in paduri de munte, intre brazi si ape involburate.  se aseza pe parleazul ce inca rezista, desi lemnul se inverzise cu muschi si putrezise in mare masura. mai avea putin. trecu si continua pe marginea paraului cautand urmele in piatra.  de aici lucrurile capatau o noua textura si soarele devenea din nou vizibil. iarba mare si parfumata lasa locul peisajului pustiu de creasta, cu iarba scurta si vitregita, pe care o bateau vanturile din dimineata in dimineata. din cand in cand un brad solitar deranja orizontul, crescut stramb din cauza vanturilor dar inca in picioare. daca stramosii lui aveau un stejar, el avusese intotdeauna brazii.

in departare zgomot de clopot si talanga. cateva vaci isi rumegau pranzul trantite intr-o alunecare ce le proteja de vant. ce cautau ele atat de departe de locurile de pascut? isi imagina deja un taran ingrijorat in vale, ca vacile sale nu s-au intors. Pregatirile de plecare trebuiau sa fi fost deja facute iar cainii si copiii satului ar fi insosit durerea taranului care pleca sa isi caute animalele..

trecu dincolo de drumul carutasilor, si dincolo de fantana neagra, plina ca de obicei de mormoloci. le admira jocul pret de o secunda si continua catre cele 3 cruci. cele 3 cruci, dincolo de coama dealului saracului, albe de var si sfidatoare in piatra in fata vantului. cand era copil, legendele satului oferisera copiilor atata prilej de joaca si mirare, de fantezie si intrebari ce cel mai probabil nu vor fi raspunse niciodata. nu se stia din ce razboi erau cu siguranta, dar toata lumea iti putea spune ca acolo cazusera ultimii aparatori ai coamei. 3 doamne si toti trei, vorba cartii..poposi pret de un minut in tacere, privind orasul dincolo de cruci in vale. tinta sa era mai departe..

vantul batea in rafale ciudate, aducand miros de oras sau faneata dupa caz.  mantaua il invelea sau il dezvelea dupa caz, jucand dansuri ciudate. de aici incolo nu mai era nimic. incepuse sa se insereze, si iarba lasa locul pietrelor golase. cararea de piatra il ducea mai aproape de varful muntelui. acolo sus era locul unde totul incepuse. his first look on the world. sus pe varful unde iarna se lasa ceata grea, acolo era tinta. intr-un carou patrat, 18-20 de bolovani topiti de vant marcau locul unde odata era capela. o capela mica din piatra, cu acoperis din sindrila si geamuri groase si mici. arsese intr-o noapte de august cand furtuna ce matura valea marca trecere prin fulgere si vant. 

era in sfarsit acolo. lasa rucsacul sa cada la marginea potecii, si privi cu nesat marea intindere de salbaticie ce salasuia dincolo de acest punct izolat al vestigiilor umane. dincolo era doar padure, stapanita de lupi si ursi. i-ar fi placut sa zboare acum, pe deasupra varfurilor brazilor. era la capatul primei sale pribegii, primul pelerinaj catre originea timpului sau personal. ingramadi cativa bolovani si folosind vreascurile carate din vale incropi un foc, care raspundea vantului cu troznituri complice. 

isi facu loc langa foc, si scoase din rucsac ibricul de alama si cafeaua. turna apa din plosca veche si puse ibricul pe foc.  scoase si pozele cu el si yves si privind ultima oara amintirile unor timpuri mai tulburi inca decat acestea, le arunca in foc, ca pe o ultima ofranda. yves is dorise intotdeauna sa nu fi existat niciodata si sa nu cunoasca aceasta lume. iar el, ca un calau dogmatic, ii indeplinea acum aceasta ultima si permanenta dorinta. stergea pe yves din constiinta lumii. 

apa fierbea, asa ca o lua de pe foc si dozand cafeaua isi pregati licoarea de care avea nevoie acum. ingriji ca focul sa nu se stinga, si scoase din rucsac plicul..plicul pe care pana acum nu avusese curaj sa il deschida. aprinse pipa in ciuda vantului si cu o ultima incurajare interioara, rupse sigiliul de ceara si scoase foaia pe care recunoscu un scris familiar si navalnic. incepu sa citeasca, la inceput imobil si tacut, pufaind si incruntat. pe masura ce textul se desfasura in propozitii luminate in amurg de focul din spate, ridurile si cutele fruntii lui pareau din ce in ce mai adanci. intreaga tensiune a lumii era in mana lui, care incepuse sa tremure usor in timp ce lumea se oprea, incetinind pana la disparitie..ca si cum doar el, focul si pietrele mai existau intre stele. nu erau doar cuvinte acolo, era explozie pe care nu stia cum sa o stinga, erau cai alergand in preerie si multe, poate prea multe rasarituri ratate. era fara indoiala inceputul unui nou ciclu, acum in clipa 56. 56 years to the second. ceasul slobozi un singur beep. the third cycle had begun, and brought with it snow. o ninsoare fina cu arome de tanguiala araba.

memora textul si arse scrisoarea. erau prea multe de facut. scoase in graba blackberry-ul din buzunarul jachetei si tasta involuntar un email: “paul, ready the horses. si pregateste Chateauneuf-ul. ETA – 6 hours”. apasa tremurand send, si impacheta repede ibricul, cafeaua si pipa. stinse focul si raspandi cenusa in vant. ridica ochii inspre cer si murmurand “god is in rain” privi catre limita orizontului. porni gps-ul si in ultimele sclipiri ale amurgului citi silueta neagra a elicopterului.

povestea partea a 15-a

uneori noaptea ar fi preferat sa aiba aripi. sa zboare peste oras si sa simta racoarea ce se prelingea dinspre munti la apus. uneori ar fi fugit. fara tinta si fara oprire. doar fuga. fuga ar fi devenit tinta noptii. 

cel mai greu era in noptile de iarna. obisnuia sa viseze vanatoarea noaptea, prin zapada. simtea in vis recele metalic al carabinei, respiratia umeda pe mustata si bocancii calcand zapada..nimic nu e mai frumos pe lume decat o luna plina la munte iarna. peisaj in alb si negru. asa cum se impartea viata pentru el in alb si negru. alte culori chiar daca ar fi fost, nu il interesau.

god is in the rain. nu reusea sa isi scoata asta din cap, desi afara nu ploua. iesi pe punte si privi noaptea peste mare. linistea era deplina. nici un zgomot. totul dormea. luna se oglindea in mare creand doua intrebari ce nu isi raspundeau niciodata. era plictisit. se implineau doi, trei, cinci ani..nici nu mai era important. nu mai conta nimic. nu mai contau cuvintele, nici noaptea. intre el si stele statea poate doar revolverul. isi turna un deget de ararat 37 si isi aprinse exquisito-ul. fara legatura incepu sa hm-maie ave maria. nu era religios. poate ca nici macar nu credea. dar melodia asta insemna ceva. sau cel putin insemna ceva pentru el. mocasinii se lipeau de piciorul lui, reci si moi, amintind de alte timpuri. deschise usile de la dormitor sa intre aerul rece, si in lumina lunii cauta discul cu ave maria si potrivind acul la masura care ii placea iesi afara. se aseza pe sezlong cu paharul mare de cristal in mana si privi departe, mai departe decat pleoapele sale inchise. la 100 de mile de cel mai apropiat port, intr-o mare calda si impietrita era doar el si ave maria. cea mai mare catedrala era doar a lui. cea mai intima meditatie era a lui. visa in fiecare noapte o lume altfel, cu un soundtrack doar de vioara. visa viata pe care si-o dorea, iar visele lui se impleteau tacute in mana lui, in jocul bland al miscarii paharului..

o mie de viori si un munte de nelinisti jucau pe fumul de la cigarillo..atat de departe era lumea pe care o ura. atat de departe lumea pentru care si-ar fi dat viata. si totusi nu isi putea da seama ce ii lipsea cel mai mult. dincolo de cuvinte alergau doar sunetele..patrunse tainele coniacului si totul se prelinse in arsuri delicate pe gatlejul lui..ii scapa o lacrima, si in acel moment si-ar fi dorit sa planga..asa cum poate nu o facuse niciodata. toate sclipirele se concentrara pe mormantul mic, sub nucul din gradina..alb si negru parea si vantul din amintire, si frunzele..o mie de candelabre ce se aprind de-odata, o singura sclipire neintrebata.

isi trase mai strans halatul din matase si isi plimba gandurile de-a lungul tropicelor..si in pustietatea sfanta a polilor. batea vantul inauntrul lui, si incepuse sa ninga..